Plimbandu-ma cu iubirica prin oras zilele trecute, m-am trezit pe o alee cunoscuta, si un sentiment de deja-vu mi-a napadit gandurile. Parca traiam o utopie, detasandu-ma de corp, privind de undeva dintre crengile copacilor femeia care mergea agale tinand un bebe in marsupiu. Imi veneau in minte zeci de imagini, asemenea unor fotografii pe care le revezi iar si iar. Strada pe care ma aflam era aceea unde mergeam in fiecare luna la control in timpul sarcinii. Dar mai bine sa o iau de la inceput. Eram in concediu in Romania cand mi-am facut testul de sarcina, intr-o zi de septembrie, cred ca era data de 5 daca nu ma insel. Au iesit 2 linute roz, clare si nu stiam exact ce reactie sa am. Ma bucuram dar in acelasi timp era si o teama ascunsa undeva intr-un coltisor al sufletului, teama fireasca, cred eu. Ne-am bucurat, am dat zvon in tara cum se zice, contrar opiniei ca e mai bine sa astepti sa treaca primul trimestru de sarcina ca sa fie totul sigur. Am preferat sa nu ma gandesc la un avort spontan, sperand ca sarcina va decurge fara probleme. Intre timp, ne-am facut bagajele deoarece urma sa ne intoarcem in Dk. Imi era frica putin de distanta de 2000 de km pe care trebuia s-o parcurgem cu masina, dar totul a decurs bine, cu exceptia unei stari de somnolenta pe care am avut-o tot drumul. Ajunsi in Dk, am dormit pe rupte, si uite-asa prima luna de sarcina s-a scurs pe nesimtite. Ma bucuram la gandul ca am o sarcina asa de usoara - fara greturi sau pofte - sau cel putin asa credeam ca va fi. Pana in luna a 2-a cand au inceput niste greturi de-mi venea sa ma sinucid, nu alta! Nu puteam sa mananc mai nimic, imi era rau de la orice iar Bogdan era disperat ca nu ma alimentez cum trebuie. Colac peste pupaza, intr-una din zile, cand eram la baie am observat o scurgere rozalie care m-a facut sa inghet, la propriu. Imi treceau tot felul de ganduri negre prin cap, ma apucase panica, plansul, nu stiam cum sa ma mai calmez. Am facut o programare pentru a doua zi la spital si in noaptea aceea am stat cu sufletul la gura, gandindu-ma la tot felul de variante care de care mai sumbre. M-am rugat mult in noaptea aceea si i-am cerut la Doamne Doamne sa-mi dea orice greutati mie numai sa aiba grija de bebele meu. In dimineata urmatoare in drum spre spital simteam o apasare in piept care parca ma gatuia, pulsul mi-l auzeam zvacnind in urechi. In timp ce asteptam pe scaun sa intru la consultatie, priveam o mamica cu burtica mare care astepta bucuroasa sa intre si ea la consultatie. Imi era teama sa nu pierd sarcina si sa raman cu sufletul pustiit. A iesit asistenta si ne-a chemat inauntru (imi era groaza sa nu-l scoata pe sot afara, ceea ce nu s-a intamplat). Mi s-au pus intrebarile de rutina dupa care a urmat consultul propriu zis. Mi-a spus ca intai se uita ea (doctorita) pe ecranul ecografului, si in momentul cand gaseste sarcina ne arata si noua. Au fost cele mai lungi secunde din viata mea pana a intors ecranul catre noi si am vazut un palpait firav...era inimioara primitiva a iubiricii mele care masura atunci 6,3mm. Ne-a dat si poza, pastrata cu sfintenie in album. Am rasuflat usurati si ne-am indreptat spre casa cu idei si planuri marete. Neavand ce altceva sa fac, imi duceam zilele mai mult tintuita la pat din cauza greturilor care erau tot mai crancene cu fiecare zi. Incercam sa ma imaginez cu burtica, sa anticipez primele miscari ale bebelui, toate astea le asteptam cu mari emotii. A trebuit sa ma intorc in tara, deoarece nu puteam manca mai nimic, iar mancarea din Dk nu o mai puteam tolera. Asa ca mi-am facut rezervare la avion si am pornit inspre casa. Despartirea de Bogdan a fost grea, ma simteam si foarte rau si-mi era teama sa nu ma apuce greata pe avion. Am rezistat eroic si m-am vazut in aeroportul din Debrecen unde aveam sa astept microbuzul care ma aducea pana in Oradea. Drumul pana la Oradea mi s-a parut infernal de lung, am si dat la rate la un moment dat, dar pe la ora 20:30 eram deja acasa. In sfarsit! Ma putea rasfata mama si imi putea gati ce-mi placea. Dar, destinul, are grija de cele mai multe ori sa faca lucrurile in felul sau si uite-asa m-am vazut pusa in situatia de a nu putea manca mai nimic din ce-mi placea in mod obisnuit. Dulciurile nu le toleram defel, fructele nici atat asa ca am ajuns sa mananc supa de salata verde (pe care in mod normal o detest) zilnic. Simteam ca o sa-mi creasca tufe de salata verde in urechi! Ajunsa acasa trebuia sa-mi caut un medic ginecolog care sa ma ia in evidenta, si asa m-am oprit la o doctorita fara renume, la vreo 37 de ani care era foarte amabila, ceea ce pentru mine a contat enorm. La primul control in tara aveam deja 8-9 saptamani de sarcina, si la ecograf iubirica mea arata ca o virgula - exact asa i-a spus doctorita si asa se si vedea. Mari emotii din nou cu analizele care se fac in timpul sarcinii, triplul test, ecografia 3d si multe altele. La fiecare control aveam emotii pana sa imi vad iubirica pe ecranul ecografului si ma umplea de fericire fiecare miscare a lui. Cand a lovit prima data am simtit cea mai mare bucurie care exista! In data de 30 noiembrie, duminica dimineata la ora 5, am simtit primele lovituri ale iubiricii mele. Trei lovituri intense si rapide care m-au trezit din somn, dupa care au urmat alte inghionteli, lovituri la coaste...Si uite-asa s-au scurs cele noua luni de sarcina, cu emotii si bucurii, trezindu-ma in 29.04.2010 ca vine iubirica. Parca o privesc si acum printre crengi pe femeia care-si tine puiul in brate, si nu-mi vine sa cred ca ea sunt...chiar eu!
