Povestea numelui II

Intr-una din insemnarile mai vechi, povesteam cum eu si sotul ne-am pus de acord ca pe bebe al nostru sa-l cheme Stefan Bogdan. Daca al doilea prenume l-am ales ca sa il mosteneasca pe tati lui, la primul prenume, dupa cum am mai spus, am vrut sa fie ceva impunator, de sfant! Dar este si o parte funny a primului prenume: cand va merge iubirica mea sa-si faca buletinul. Nu dati cu rosii, stiu ca mai sunt ani buni pana atunci, dar tot va veni si vremea aia. Vreme cand sper sa nu ma blagosloveasca bine ca am ales sa-l cheme Stefan. Nu zic ca nu o sa-i placa, ca poate totusi am noroc si o sa fie multumit de alegerea pe care am facut-o, dar o sa fie amuzant cand o sa-l intrebe la ce adresa sta? Pe strada Stefan cel Mare! Isn't that cool, or what? Stefan de pe strada Stefan cel mare! LOL! Ei, ce sa fac daca s-a nimerit sa ne placa prenumele asta? Poate o sa fim norocosi si copilul n-o sa se supere pe noi. Ar trebui sa fie o optiune prin care parintii sa nu aiba voie sa le puna nume copiilor. Vorba lui Mircea Badea: de ce sa decida cineva in numele meu? De ce sa port "stigmatul" numelui forever? Daca mie nu-mi place? Dar...deocamdata bebe va trebui sa se resemneze ca eu si sotul am decis in numele lui si sa-i placa cum il cheama! Ca daca nu...o sa-i rod o ureche! Sau amandoua...

O mie de ganduri

Stiti melodia celor de la Praf in ochi? Sunt o mie de ganduri ce ma duc la tine mereu...asa meditam si eu azi de dimineata in timp ce m-am reintors la postatul pe blog dupa o scurta pauza. Ma gandeam pana cand o sa continui cu el? O sa ma opresc la un moment dat si o sa scriu ca si titlu "fin de capitulo"? Sau daca o sa scriu in continuare pana cand voi scrie? Nu vreau acum sa ma metamorfozez in Carrie Bradshaw din Sex and The City, dar nici nu as vrea sa ma opresc cel putin pana cand va fi Stefan mare. Cat de mare? Pana cand ii voi putea arata toate insemnarile de pe blog, bineinteles avand deja capacitatea sa inteleaga tot ce s-a scris aici. Concluzia? cativa ani (cativa mai multi) de scris. Si, totusi, zic eu ca merita. M-am gandit sa fac din acest blog un substitut al unui jurnal - un jurnal cu bebe al meu - prin care sa se poata vedea cand va fi mare asa cum il vad eu acum. Sa se priveasca prin prisma ochilor mei, sa "creasca" din nou citind aceste randuri. Nu voi avea cum sa ma aflu in pana de idei sau inspiratie, deoarece asa cum spune si numele blogului, acestea sunt pagini de viata. Paginile din viata copilului meu, care in fiecare zi vor aduce ceva nou, care sa merite sa fie spus/scris. Oi fi avand eu memorie buna, dar sunt sigura ca peste cativa ani vor fi unele lucruri care involuntar imi vor scapa. Cu ajutorul acestui mini-jurnal electronic, fiecare realizare, zambet sau planset al copilului meu vor fi memorate. Si ce e si mai important - nu se vor pierde. Asa ca promit sa ma tin de scris, si acest blog sa fie unul dintre micile cadouri ale iubiricii mele cand va fi mare.

Guess who's back?

Au trecut cateva zile de cand nu am mai facut nicio insemnare pe blog. Si asta nu din cauza ca in zilele astea nu s-ar fi intamplat nimic alaturi de puiul meu, dar am fost plecati prin oras, prin parc, ne-am jucat, am facut baita...Sa zicem ca am petrecut cateva zile numai noi! Durerile de burtica se amelioreaza simtitor si asta ne da o energie debordanta! Avem chef de joaca, de somn, de papica. Nu stiu de ce m-am trezit aseara pe la 2:10 a.m. Bebe dormea si eu ma uitam cu ochii impaienjeniti pe geam! Era o semiluna superba pe cer si lumina de la ea cadea exact in cosulet la bebelache al meu. Am stat pur si simplu si l-am admirat cateva minute, daca era dupa mine il rontaiam un pic, dar nu am vrut totusi sa sperii copilul, asa ca m-am abtinut. Oricum razele alea care cadeau peste el erau superbe, am ramas fara grai si mai ca nu mi-au dat si lacrimile. Toata lumea care vine la noi sau cu care ne intalnim imi spune ca e un copil cuminte si foarte frumos, ca pe zi ce trece creste tot mai mult. Si intr-adevar parca timpul asta goneste de nebun asemenea unei naluci. Avem 3 luni si 5 zile, de aici pana la 3 luni jumate e numai un pas, apoi 4 luni si tot asa. O sa vina toamna in curand si pe atunci Stefan al meu e baiat mare deja! O sa ma bucur sa-l vad cum creste asa, dar sunt sigura ca-mi va fi dor de el bebelus. E ca o bijuterie acum cand rade din orice, ma urmareste cu privirea asteptand un sigur cuvant din partea mea ca sa fie cu gura pana la urechi! Cineva m-a intrebat ieri daca mi-e drag...Nu are rost sa comentez la intrebarea asta, evident! Eu abia il vad, atat de mult il iubesc! Nu e evident??? En fin...acum va las ca eu si bebelache mergem sa ne plimbarim putin!